Aşteptam trenul care, după numărul de vagon inscripţionat pe biletul meu, se anunţa a fi unul lung. Vremea era rece, cerul noros şi bătea un pic vântul. Era o vreme plăcută comparativ cu ninsoarea, gerul şi viforul ce tocmai trecuse. Mă bucuram de vreme, mă bucuram că mă întorc în Bucureşti, gata pentru sesiune.

   Călătoria este una plăcută. Trenul merge fîn şi cu o viteză mai bună decât de obicei, oamenii din jurul meu nu vorbesc despre lucruri iritante (cum ar fi comunism, salarii şi tineri), iar eu mă simt acum paşnic şi senin, instalat pe loc. În această călătorie de două ore nu am ales să mă ocup cu ceva. Am vrut doar să privesc pe fereastră, să mă gândesc la ce voi face mâine, să las să-mi treacă prin minte idei şi gânduri, să mă relaxez. Să privesc natura.

   Dar de data aceasta mi s-a părut o călătorie specială. Era prânz, dar totuşi amurg. Norii încărcaţi dădeau această impresie. La un moment dat am uitat unde sunt. Trenul mergea cu viteză, dar cel mai important, undeva înainte, cerul era senin cu nori albi, majestuoşi ce reflectă sub formă de raze şi difuz, lumina. N-am mai văzut o aşa parte deschisă a cerului nici măcar în fotografii.

   Eram sub vânt şi nori majestuoşi ce prevesteau ploaie şi priveam lumina însoţită de albastrul cerului apropiindu-mă cu viteză de ei. Era ca un spectacol al tuturor faptelor ce te face fericit. Îmi doream să ajung în acel loc. Inima îmi bătea mai tare şi parcă trenul nu făcea decât să gonească  într-acolo. Mi-am spus că dacă Bucureştiul este sub acea parte de cer însorită va fi foarte frumos şi simbolic pentru mine. Eram totuşi precaut cu speranţele mele. Apoi trenul a virat la stânga.

   Văzând acea parte a cerului, mi-am reamintit că dincolo de nori grei este soare, că fericirea există chiar dacă nu se vede, că dacă te întâlneşti cu lucruri şi sentimente extraordinare foarte rar asta nu înseamnă că ele nu sunt acolo mereu. Şi tocmai acest lucru trebuie să ne motiveze; existenţa lor în natura noastră umană. Cel mai mult m-a ajutat să vizualizez fericirea, pacea şi mi-a dat un sentiment de încredere să merg spre ea cu determinare şi încredere. Faptul că noi toţi intrăm în contact atât de rar cu fericirea, asta o face specială. Direcţia către ea este relativă; aparenţele nu spun nimic; poţi merge spre stânga, de exemplu. Drumul spre fericire începe de oriunde.